În această vară se împlinesc 605 ani de când regele Sigismund de Luxemburg acordă Clujului dreptul de oraș liber regesc. Acest privilegiu prevedea dreptul ca localitatea să își poată întări şi înconjura oraşul cu ziduri, de a ridica bastioane, turnuri, metereze, de a înconjura zidurile cu şanţuri de apărare, iar din punct de vedere juridico-administrativ, posibilitatea de a-şi alege o formă de conducere colectivă compusă din 12 juraţi.

Efectele acestui demers sunt reprezentate de executarea zidurilor de apărare, a porţilor şi a bastioanelor care le flancau. După șase secole, actualmente devenite atracții turistice, sunt vizibile anumite secțiuni din zidurile de apărare precum și Bastionul Croitorilor. De asemenea, datorită acestui decret regal, Clujul a devenit un important centru intelectual și economic.

În concluzie, actul din 1405 reprezintă pentru Cluj un moment de referință care a influențat decisiv istoria urbei de pe Someș.

Propunem ca memoria regelui Sigismund de Luxemburg să fie marcată la Cluj prin oferirea numelui său unei străzi din centrul istoric, iar momentul 1405 să intre în conștiința civică a urbei prin organizarea Zilelor Orașului pe data de 2 iulie, data la care Clujul a fost declarat oraș liber.

25 august 2010
Mihai Cucerzan

Timp de peste patru decenii, până la prăbușirea regimului comunist, 23 august a fost ziua națională a României. Astăzi, pentru mulți români, această dată aproape că și-a pierdut însemnătatea.

În acea zi, a cărei semnificație a fost confiscată de comuniști, mareşalul Ion Antonescu, conducătorul României în intervalul 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 a fost destituit iar România a întors armele împotriva Germaniei naziste, țară căreia îi oferise un sprijin substanţial în „Cruciada împotriva comunismului”.

Prin sacrificarea lui Antonescu, România a încercat rezolvarea unei situații disperate determinate de iminenta înfrângere a aliaților germani și a scurtat durata războiului cu aproximativ 6 luni, fiind salvate și numeroase vieți omenești.

Autoritățile române au datoria de a cere forurilor europene condamnarea Pactul Ribbentrop-Molotov și a efectelor sale încă vizibile.

De asemenea, se impune o reabilitare parțială a patriotului Ion Antonescu, care, într-un context diplomatic deosebit de dificil, conștient de pericolul bolșevizării țării, a partizanat cu criminalul regim nazist având ca justificare refacerea României Mari, prin redobândirea Transilvaniei de Nord-Est şi recucerirea Basarabiei.

Față de memoria lui Antonescu, România are datoria de a întinde o mână, preluând gestul simbolic al marelui spirit democratic Iuliu Maniu în cadrul procesului fostului mareșal.

23 august 2010
Mihai Cucerzan

Clip video realizat de Mihai Cucerzan

Rezultatele unui recent sondaj de opinie relevă că, după 20 de ani de la moarte, fostul președinte Nicolae Ceaușescu a recâștigat simpatia electoratului și la un eventual scrutin ar fi favorit pentru funcția de șef al statului. De asemenea, ancheta sugerează că doctrina comunistă este regretată de peste 30% dintre români, iar peste 60% dintre aceștia afirmă ca trăiau mai bine înainte de Revoluție.

Care este explicația acestor îngrijorătoare date? De ce românii ar realege un dictator după ce în urmă cu două decenii au preferat să iasă în stradă manifestând, cu pieptul descoperit în fața gloanțelor, împotriva acestuia?

Principala explicație rezidă în votul negativ adresat actualei clase politice. După ce au trăit criza comunismului, românii o trăiesc pe aceea a capitalimului. Românii au văzut fața urâtă a sistemului politic democratic, aplicat prost de aceeași nomenclaturiști care după 1989 au schimbat culoarea, dar nu și năravurile, a căror politicianism ieftin de tip neo-fanariot s-a dovedit incapabil de o administrare eficientă a țării. Pericolul este confuzia dintre sistemele politice și reprezentanții acestora; democrația din România nu trebuie confundată cu reprezentanții acesteia de după Revoluție. Regretarea unui regim criminal, precum cel comunist, poate lesne derapa într-un atac periculos la adresa libertății și democrației.

La 20 de ani de la Revoluție ne-am ales cu libertatea (pe care nu au știut să o folosim), cu alegerile libere (de care ne-am săturat, fiind înșelați cu nerușinare la toate scrutinurile de politicieni), cu integrarea europeană (pe care am făcut-o nepregătiți și în urma căreia am devenit un sponsor – incapabil de a atrage fondurile U.E., o piață de desfacere și o sursă de forță de muncă umilă, ieftină și bine calificată).

La 20 de ani după Revoluție clasa politică a scos din rândul ei pe banda rulantă miliardari, însă s-au construit sub 150 de km de autostradă. S-a vândut aproape tot ce s-a putut vinde, a mai rămas aurul de la Roșia Montană, care are și el clienții lui, evident în condiții de exploatare de tip colonial.

În aceste condiții, alarmanta realegere a unui Ceaușescu nu pare întâmplătoare.

27 iulie 2010
Mihai Cucerzan

Deși iubirea față de semeni este, conform mesajului cristic, a doua datorie a creștinilor, după iubirea lui Dumnezeu, cu toate acestea, în discursul unor oameni ai bisericii precum episcopul Tökes, observăm o inexplicabilă exacerbare a retoricii urii față de semeni, în special români.

De peste două decenii activitatea predilectă a domnului Tökes a constat în defăimarea nestingherită a statului și poporului român, propagarea unor minciuni halucinante, de domeniul patologicului (vezi L. Tökes: “Situaţia ungurilor din România de azi nu are decît un singur echivalent în istorie: situaţia evreilor în Germania nazistă”) sau incitarea permanentă la segregare și ură interetnică.

După ce, tolerat de autorități, și-a făcut o obișnuință din încălcarea Contituției, a fost recent gratulat, cu complicitatea iresponsabilă a celor 11 europarlamentari PDL, în calitatea de vicepreședinte al Parlamentului European, acolo de unde își va putea revărsa, din calitatea de reprezentant al României, “dragostea frățească” față de semeni și în special față de români. Ultima sa declarație scandaloasă este o dovadă în acest sens.

În aceste momente dificile așteptam, inclusiv de la politicianul Tökes soluții viabile în legătură cu depășirea crizei, care îî afecteaza deopotrivă atât pe români, cât și pe maghiari sau secui. Nu de lupte interetnice avem nevoie, ci de soluții. Din păcate, Tokes nu se dovedește capabil să depășească retorica xenofobă prin care s-a afirmat.

Dacă vor ieși în stradă, atât românii cât și maghiarii, nu o vor face pentru a solucita segregare etnică și autonomie teritorială ci pentru a trage la răspundere clasa politică responsabilă de dezastrul țării. Iar printre acesti politicieni se numără și Tokes, episcopul urii.

Mihai Cucerzan

A trecut un an de când țara noastră a trimis în Parlamentul European o nouă echipă de europarlamentari. O scurtă incursiune pe statisticile VoteWatch.eu ne prezintă activitatea acestora la Bruxelles.

În ceea ce privește participarea la ședințele în plen, doar 5 europarlamentari români din cei 33 se pot lăuda cu o prezență de 100%. Aceștia sunt Elena Oana Antonescu, George Cutaș. Iosif Matula, Cristian Preda și Csaba Sogor. La polul opus se află Adina Vălean (cu o participare de 69,09%). Parlamentarii PRM ocupă ultimele poziții în clasamentul participărilor la ședințe (C.V.Tudor – poziția 733, respectiv Becali – 736, ultima poziție).

In privința discursurilor ținute în plen, pe primul loc se află Silvia Țicău cu 113 discursuri, iar pe locul doi o regăsim pe Elena Băsescu cu 78 de discursuri. Pe poziții fruntașe se mai află și Cristian Preda cu 63 de discursuri. În partea inferioară a clasamentului îi regăsim pe Traian Ungureanu, Gigi Becali, Vadim Tudor sau Norica Nicolai.

În clasamentul activității parlamentare reprezentate de realizarea de moțiuni, amendamente, opinii și interpelări, cel mai activ europarlamentar român a fost Cristian Preda cu 72 de moțiuni propuse, 1 opinie exprimată, 9 interpelări și 20 de amendamente. El e urmat de Monica Macovei, Adrian Severin, Renate Weber și Elena Băsescu (care deține 17 moțiuni, 8 interpelări și 19 amendamente). O activitate modestă prezintă Iuliu Winkler (o moțiune și 2 interpelări și 6 amendamente), Norica Nicolai (1 moțiune, 3 interpelări și 13 amendamente), Theodor Stolojan (2 moțiuni și 4 amendamente), Gigi Becali și Vadim Tudor care nu au întreprins nicio activitate de acest gen.

În ceea ce privește partidele politice, PDL-ul a fost cel mai activ, urmat de PSD și PNL.

Mihai Cucerzan

De luni de zile mă lupt să le explic național – țărăniștilor necesitatea unificării partidului. De luni de zile ascult suspinul membrilor simpli care nu înțeleg rolul acestor debile lupte intestine provocate și întreținute de o mână de persoane care țin partidul pe loc, în dezbinare și incertitudine. În momentele dificile prin care trece România, cu un popor dezamagit și scârbit de toți reprezentanții clasei politice care ne-au cârmuit în ultimul deceniu, era nevoie de un PNȚCD unit, puternic, a cărui dimensiune morală să aducă soluții pentru țară. Din păcate, printr-o activitate purtată îndeosebi prin tribunale, PNȚCD nu oferă electoratului alternativa atât de necesară actualilor politicieni.

Degeaba liderii organizațiilor ardelene au aderat la memorandum-ul prin care se cerea un congres de unificare. Degeaba seniorii, cu o viață jertfită partidului, în frunte cu președintele de onoare Ion Diaconescu, au solicitat același lucru. Strigătul de disperare al acestora nu a produs nici un ecou.

În loc să fie organizat un congres de unificare la care să participe reprezentanții celor două aripi, unde noua conducere, recunoscută de toată lumea, să primească binecuvântarea simbolurilor naționale Ion Diaconescu sau Doina Cornea, s-a ales o altă cale. O cale binecuvântată de alt Diaconescu și care, din păcate, va avea darul de a continua scandalul, singurul lucru prin care s-a remarcat partidul în ultimii ani. În aceste circumstanțe, victimă a dictonului “divide et impera”, viitorul imediat al partidului este sumbru.

Mihai Cucerzan
18 iulie 2010

Conștienți de importanța acestor momente deosebit de dificile pentru țară, situație generată de iresponsabilitatea clasei politice, care ne-a condus după anul 2000, subliniem necesitatea ca PNȚCD să devină o alternativă la acest sistem de tip neo-fanariot, care a falimentat România.

În acest sens, liderii Organizațiilor Județene Transilvane ale PNȚCD (aparținând ambelor tabere), întruniți astăzi, 22 iunie 2010, la Cluj-Napoca, solicită Conducerilor celor două facțiuni:

Reactivarea Comisiilor de rezolvare amiabilă a diferendelor din PNȚCD, în vederea găsirii unei soluții comune, de organizare a unui Congres de Unificare, în luna septembrie 2010, convocat de o Comisie Interimară, stabilită de comun acord, de cele două facțiuni sau de către 1/3 din organizațiile reunite.

Pentru ca PNȚCD să poată avea un mesaj credibil pentru electorat avem nevoie de un singur partid! Necesitatea acestui moment politic determină o acțiune fermă și unitară din partea partidului, iar aceasta nu se poate realiza urmând modelul ultimilor ani, marcați de lupte interne și procese interminabile. România are nevoie, mai mult decât oricând, de oameni politici de caracter și spirit creștin.

Este momentul să renunțăm la orgolii, să înțelegem că electoratul are nevoie de o alternativă, iar această alternativă să fie PNȚCD.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Semnează:
1. TOIE AUREL – Organizația Bihor
2. CHIRA IOAN – Organizația Bistrița
3. FERARU IOAN – Organizația Cluj
4. ȘIMAN GHEORGHE – Organizația Maramureș
5. HADA IULIU MARIN – Organizația Alba
6. LUCA ROMULUS – Organizația Cluj
7. POP VASILE GHORGHE – Organizația Sălaj
8. PERNEȘ AMBROZIE – Organizația Sălaj

După multe ezitări şi îndoieli în alegerea luptei politice am ales cândva PNŢCD. În fine,totul a plecat de la Haţeg unde am susţinut trup şi suflet cu credinţă în dreptate PNŢCD, această alegere tocmai având două raţiuni una, depărtată în timp, de familie unde am avut strămoşi ţărănişti şi alta mai aproape în vremi. Momentul de demnitate, onoare implicit valoric care şi atunci dar mai ales acum te poate lăsa pe drumuri a fost scurt şi cuprinzător doar pentru minţi sănătoase ideologic, ceea ce în România nu prea afli decât rareori. Astfel că totul s-a frânt mai ales după care am pierdut alegerile total dubios am fost nevoit spre liniştea mea şi a familiei să aleg un exil. A fost să fie Clujul unde încă am mai găsit un PNŢCD boem şi moral, astfel că am putut relua lupta cea bună; dar se pare că Europa a iubit mai repede o sectă desprinsă din iliesciotism decât un brand naţional ţărănist creştin democrat; se pare că ceea ce enervează mult în Europa la ora aceasta este caracterul NAŢIONAL al PNŢCD!!! În fine mai apoi nu au mai rămas decât sediul şi luptele intestine, unele doar poate ca să ţină sub vagi răsuflări partidul. Apoi am plecat hoinărind prin ong- uri politice în preajma altor partide căutând oameni politici. Şi am aflat social democraţi veritabili şi am aflat liberali veritabili chiar şi naţionalişti demni de respect. De curând am ajuns la Iaşi unde l-am întâlnit pe ţărănistul Vasile Lupu şi atât. Am ales să fiu în afara partidului fiindcă nu suport să-mi văd visul politic dărâmat, distrus şi marginalizat până la aproape dispariţie.

Aştept momentul când PNŢCD îşi va afla OMUL sau OAMENII; fiindcă după cum ţara aceasta din nefericire naţională nu mai vede ori nu este lăsată la dumirire PNŢCD este singurul care are aspectele vitale ale României adică ţărănesc, naţional şi creştin democrat ceea ce azi enervează la culme forurile europene chiar şi pe cele creştin democrate devreme ce au ales doar secta pedelistă ca reprezentativă iar PNŢCD îl ţin la margine de drum…

Vă mărturisesc că este ceva cu PNŢCD fiindcă după ce am părăsit partidul ori de câte ori am vrut să aderez la vreun alt partid sau să fiu apropae de o altă doctrină ceva din mine nu m-a lăsat să o fac şi bine că m-a ferit Dumnezeu!!!

Astfel cred cu tărie că PNŢCD şi a lăsat amprenta asupra mea ca OM de aceea cred că se vede faptul permanemanţei SENIORULUI Corneliu Coposu care şi a lăsat în conştiinţa ţărăniştilor tăria crezului politic naţional ţărănesc creştin şi democrat de aceea aş vrea ca Dumnezeu să dumirească naţiunea română şi să o îndrepte spre PNŢCD sau spre unicul simbol al unei naţiuni, rămas României.

Stefan Martinescu

Este deja greu şi, după cum arată perspectivele, va fi din ce în ce mai greu. România a ajuns într-un impas major după ce, vreme de douăzeci de ani, şi-a cam jucat destinul la ruletă. Indiferent de avertismentele primite de-a lungul timpului, s-a năpustit cu incoştienţă spre mize mari, fără nici un fel de acoperire, ajungând astăzi, precum jalnicul personaj al lui Dostoievski, cu tâmpla aproape lipită de „revolverul” Istoriei. Şi ea, Istoria, nu prea acordă… graţieri! Am scris în două decenii cât alţii în douăzeci de vieţi, încercând să semnalez şi eu duiumul de erori comise chiar din momentul în care, dobândind Libertatea, oamenii au crezut (prima eroare!) că s-au lepădat spontan şi de Răul ce se cuibărise pervers în conştiinţa românimii. Unii m-au privit cu indiferenţă, alţii cu circumspecţie, cei mai mulţi cu măsluită superioritate şi doar foarte puţini admiteau argumentele izvorâte din experienţa acumulată tocmai în Viitorul la care, fără a avea habar, jinduia o ţară întreagă. Acum, efectele erorilor vor ieşi toate deodată la suprafaţă. România va avea, implacabil, proba adevărului. Al adevărului crud, neiertător… La început a fost o revoluţie. Speriaţi însă de radicalismul inerent al acesteia, românii au înfrânat-o când nici nu începuse bine şi, astfel, paradoxalul a înlocuit normalitatea, iar Minciuna a rămas neclintită pe frontispiciul unei Românii invitate reverenţios la „tangoul” internaţional. Înmărmuriţi, observatorii sesizau cum, sub lozincile anticomuniste, se lăfăiau în continuare cei mai veroşi dintre comunişti şi cum, dintr-o dată, o ţară întreagă a fost transformată într-o simplă Sursă, din care s-au înfruptat cu neruşinare toţi, până când sărmana s-a ruinat de-a binelea. Ceauşescu ajunsese la zidul de la Târgovişte pentru „doar” 11 miliarde de dolari, în vreme ce, după execuţia acestuia, zeci şi zeci de alte miliarde au căzut pradă cohortelor perindate succesiv pe la frâiele Puterii. S-au volatilizat capacităţi economice încă funcţionale, au dispărut Bănci cu seifuri doldora de valută forte, s-au angajat datorii imense, fără nici un pic de discernământ, dezmăţul devenind deviza oricăruia îşi dorea să nu care cumva să rămână în urma atâtor şi atâtor… „oameni de bine” (termen ce a înlocuit „revoluţionar” deja perimatul „tovarăşi”). Fost-a cineva măcar tras de mânecă? Fost-a vreunul obligat să pună la loc ceea ce şi-a însuşit cu mârşavă rapacitate? În afară de câţiva „puricei”, nu am cunoştinţă ca vreun „rechin” să fi fost „tras pe uscat”. Dimpotrivă. Au devenit toţi granguri respectabili, pe lângă care se gudură o naţiune întreagă…A mai fost şi „valul” de retrocedări ale agoniselii generaţiilor trecute. În loc să le administreze în continuare cu chibzuinţă, românii s-au năpustit să le prăpădească prin magazinele cu mărfuri de „bon-ton” sau le-au lăsat zălog pe la tot felul de vânzători de iluzii.
Ceea ce ar fi trebuit să se constituie în fundamentul structurii sociale temeinic concepute s-a transformat în doar câţiva ani în fumul himeric al imaginaţiei fără limite. Nimic în plus, totul numai în minus…Lenea s-a instaurat mai dihai decât odinoară comunismul. Cocoţată pe „tancurile” trândăviei, rânjeşte cu sarcasm în faţa oricărui îndemn la cât de câtă hărnicie. Plătim în fiecare zi 4,5 milioane de Euro doar dobânzi (rata în creştere!) şi nimeni nu îşi suflecă mânecile pentru a mai diminua întrucâtva marasmul năvălitor. Fiecare aşteaptă de la ceilalţi rezolvarea situaţiei, conservându-şi şmechereşte poziţia de profitor fără muncă. Se reclamă judicios lipsa de productivitate, dar nimeni nu întreprinde ceva pentru relansarea economică. Doar ajustarea cheltuielilor bugetare, oricum obligatorie, nu este de-ajuns. În locul unor programe, chiar şi draconice (deh, s-a depăşit chiar şi ultimul ceas), care să demareze transpunerea în practică a proiectelor multicolor expuse, responsabilii se rezumă doar la lamentări mai mult sau mai puţin răspicate. Toţi ştiu cum şi de ce (ne fac „doct” demonstraţia), dar nimeni nu întreprinde ceva concret. Ce mai aşteptaţi, oameni buni?!…Se tot vântură sintagma „fonduri europene”, de parcă Uniunea Europeană ar fi ca o nuntă cu dar de prin partea locului, la care românii, ca nişte miri frumos fardaţi, să fie proţăpiţi în fruntea bucatelor. Falsă perspectivă! Miliardele comunitare au fost prevăzute pentru susţinerea şi completarea efortului propriu şi nicidecum pentru înlocuirea acestuia. Grecii vor primi miliarde, pentru că au parte anual de o „infuzie” de 6-8 milioane de turişti, pe care îi slugăresc zi şi noapte mai abitir decât o făceau pe vremuri slugile de pe la curţile aristocratice. Or fi şi ei balcanici, cu metehnele binecunoscute, dar nici chiar aşa, ca noi, românii!…Într-o bună zi, europenii se vor fi săturat de smiorcăielile românilor şi este foarte plauzibil să ne trezim, din nou, reaşezaţi în acelaşi rând cu Turcia şi ţările Orientului Mijlociu. Atunci, totul va fi fost pierdut şi vom relua istoria de la capăt. Cu toate chinurile care, în timp, ne-au transformat dintr-un popor falnic într-o oarecare populaţie promiscuă!…Şi să nu credeţi cumva că am scris acest articol cu satisfacţia aceluia ce se vede confirmat în toate previziunile făcute! Nu, nu mă bucur. Fiecare frază m-a înlăcrimat. Un plâns ce-mi seacă inima…

Doru Braia