“Ce pot să mai fac Dragul Meu? …Mai am o bucăţică de suflet şi sunt gata să v-o dau, numai să aduceţi partidul unde trebuie!“

         P.N.Ţ.C.D. anunţă cu durere încetarea din viaţă a lui Ion Diaconescu, ultimul Patriarh al ţărăniştilor, care a marcat în mod decisiv viaţa politică a ţării noastre.

El se alătură unui veritabil Panteon ţărănist ce  reuneşte sus, în ceruri acum, nişte personalităţi fără de care democraţia în România, nu poate fi concepută : Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu şi Ion Raţiu. Aşa cum în perioada interbelică Iuliu Maniu şi Ion  Mihalache şi-au impresionat contemporanii prin intransigenţa lor morală, după 1989, Ion Diaconescu a deschis alături de Corneliu Coposu , perspectiva asupra unui alt mod de a face politică prin  discreţie, eleganţă, umor bine temperat şi credinţă în viitorul ţării. Această credinţă a fost legată de misiunea unică investită şi încredinţată PNŢCD, partidul care se confundă cu viaţa sa.

Pentru P.N.Ţ.C.D. Ion Diaconescu a făcut 17 ani de temniţă, presăraţi prin toate colţurile ţării. Cele mai sinistre experienţe, cum au fost cele de la Aiud , minele de plumb din Maramureş (unde a şi contactat boala care l-a urmărit toată viaţa), Râmnicu- Sărat, domiciliul obligatoriu din comuna Rubla, au fost depăşite, sublimate şi transfigurate de către Preşedintele Onoarei noastre, printr-un omenesc plin de umor şi candoare, în fond cel mai potrivit remediu pentru o perioadă marcată de mineriade, ură şi resentimente.Fostul absolvent al Institutului Politehnic din Bucureşti, reface PNŢ-ul alături de Corneliu Coposu după Revoluţie, marcând cele mai faste momente ale sale din postura de Preşedinte al P.N.Ţ.C.D, Preşedinte al C.D.R. şi Preşedinte al Camerei Deputaţilor. În toate aceste ipostaze Ion Diaconescu ne-a lăsat moştenirea sa cea mai importantă, cea a unui om politic descins parcă din alte vremi, liber de frustrări, ce inducea prin simpla sa prezenţă linişte, pace şi  calm…în fond, câteva elemente de negăsit acum în spaţiul public.

Nu cu mult timp înainte de a trece la cele veşnice mi-a spus cât de mult şi-ar dori să vadă partidul său de suflet revenit în politica activă. Mă găseam în sufrageria sa, alături de nepotul domniei sale, domnul Gheorghe Marinescu, atunci când mi-a spus: “Ce pot să mai fac Dragul Meu? …Mai am o bucăţică de suflet şi sunt gata să v-o dau, numai să aduceţi partidul unde trebuie! “ Continua în felul său  testamentul politic lasat lui, în directă decendenţă, de către Iuliu Maniu şi Corneliu Coposu.

Într-un moment atât de greu pentru noi, aş vrea să mi-l închipui pe Ion Diaconescu fericit. Şi-a împlinit destinul jalonând reântoarcerea tării spre mai bine.

Dumnezeu să îl odihnească !

Condoleanţe familiei îndurerate, tuturor ţărăniştilor şi românilor pe care Ion Diaconescu i-a reprezentat cu onoare, demnitate şi discreţie.

Victor Ciorbea
Preşedinte al  PNŢCD

Pe data de 10 octombrie 2011 se împlinesc 85 de ani de la formarea Partidului Naţional Ţărănesc în urma fuziunii dintre Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat.

Rădăcinile partidului datează încă din 1848, atunci când Adunarea Naţională de la Blaj a votat programul politic al românilor ardeleni, care a stat la baza programului Partidului Naţional Român. Prin intermediul acestor date putem afirma că PNŢCD nu este doar cel mai vechi partid din România, ci şi printre cele mai vechi partide din Europa. În contextul alipirii Transilvaniei la Ungaria (1865) şi după constituirea monarhiei dualiste (1867), s-a simţit nevoia formării un partid al românilor. Astfel a apărut, în 1869, Partidul Naţional Român din Transilvania. Data de 30 aprilie 1881 consemnează fuziunea dintre Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria şi Partidul Naţional Român din Transilvania, în urma căreia s-a format Partidul Naţional Român, un partid care şi-a pus semnificativ amprenta asupra istoriei României. Partidul s-a implicat activ în viaţa politică militând pentru emanciparea românilor transilvăneni şi având o influenţă majoră în desfăşurarea unor evenimentelor importante din istoria ţării. Un astfel de moment a fost organizarea Marii Adunări de la Alba-Iulia din 1918 care a decis unirea Transilvaniei cu România. După Unire, Partidul Național a adoptat ca program politic Declarația de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Printre personalităţile sale îi menţionăm pe Ilie Măcelaru, George Bariţiu, Ioan Raţiu, Vicenţiu Babeş, Gh. Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Vasile Goldiş, St. Cicio Pop, Al. Vaida-Voevod, Iuliu Haţieganu, Iuliu Maniu ş.a.

Aşadar, Partidul Național Țărănesc s-a înfiinţat pe data de 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Național Român din Transilvania (prezidat de Iuliu Maniu) cu Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (condus de Ion Mihalache). Primul Birou de conducere a fost alcătuit din preşedintele Iuliu Maniu, vicepreşedinţii Ion Mihalache, N. Lupu, Al. Vaida-Voevod, Pavel Brătăşanu şi secretarul general Virgil Madgearu. Partidul s-a afirmat ca o entitate care a militat pentru menținerea regimului democratic-constituțional, iar după al doilea război mondial a fost principala forță politică care s-a opus instaurării comunismului în România. O dată cu ajungerea comuniştilor la putere, partidul a fost desfiinţat, iar liderii săi au fost condamnați la închisoare, unde mulți dintre ei, inclusiv Iuliu Maniu și Ion Mihalache, își vor găsi sfârșitul.

După revoluţia din 1989, un grup de foşti lideri ai PNŢ printre care s-au remarcat Corneliu Coposu, Ion Raţiu sau Ion Diaconescu au reconstituit partidul, fiind stabilită şi o nouă afiliere politică internaţională, prin adoptarea doctrinei creştin-democrate. Principalele idei susţinute vizau înlăturarea fostelor structuri totalitare, democratizarea ţării şi integrarea europeană. În pofida unor campanii de discreditare, a unor acţiuni violente de intimidare (cum ar fi vandalizarea sediilor în timpul mineriadelor), popularitatea PNŢCD a fost în creştere până la moartea lui Corneliu Coposu. În 1996, partidul ajunge la guvernare în cadrul unei coaliţii şi sunt realizate o serie de reforme a căror asumare a determinat scoaterea sa din prim-planul vieţii politice româneşti. După acest moment consemnăm un evident regres reprezentat nu doar de eşecuri electorale repetate, ci şi de fărâmiţarea partidului în diverse grupări, conducerea fiind disputată la nivelul instanţelor de judecată.

În contextul dificilei situaţii în care a fost târât de unii pseudo-lideri, partidul ar putea să dispară, intrând în istorie. Sau ar putea renaşte, continuând să scrie pagini de istorie, redevenind conştiinţa politică responsabilă a României şi un garant al îndeplinirii obiectivelor cu care s-a identificat în decursul îndelungatului său trecut.

Mihai Cucerzan