Tratând efectul, nu elimini cauza; pare evident, mai puţin pentru guvernul Băsescu-Boc. Măsurile disperate de tăiere a salariilor bugetarilor, a pensiilor, a subvenţiilor şi a alocaţiilor de tot felul nu salvează situaţia; doar amână deznodământul.

“Curbele de sacrificiu” încearcă să cârpească sacul putred al bugetului, pentru a opri hemoragia, dar – neatingând cauzele acesteia – nu rezolvă problemele României.

Nu există ţări sărace şi ţări bogate; sunt numai ţări bine administrate şi ţări prost administrate, iar România este prost administrată.

În România, statul este – în mod intenţionat – prost construit. Răul pleacă de la Constituţie, care statuează o putere executivă bicefală, un număr prea mare de parlamentari, două Camere cu atribuţii identice, o Curte Constituţională cu determinantă politică şi o justiţie la discreţia legislativului şi chiar a executivului.

În România, legile nu sunt puţine, clare şi stabile, ci numeroase, interpretabile şi permanent schimbate. Nu suntem o democraţie, pentru că suntem la discreţia oligarhiei, care are cele mai adânci rădăcini în serviciile secrete succesoare fostei Securităţi. Deoarece în România, cei care trebuie să apere interesul cetăţeanului – prevenind sau sancţionând jefuirea banului public – sunt primii responsabili de aceasta, statul este organizat în stil mafiot.

Guvernul nu are viziune şi proiect. În schimb, are 15 miniştri, 65 de secretari de stat şi 203 şefi de agenţii, cu rang de secretar de stat. Cu 283 de componenţi, este cel mai numeros guvern din lume.

Statul nostru consumă mai mult decât încasează, iar deficitul bugetar este cronic. În anul 2009, Guvernul României a încasat 50 miliarde de euro, dar a cheltuit 58 de miliarde de euro. Ca să nu sperie poporul, raportează deficitul nu la venituri, ci la PIB: -5,5%, nu -16%.

Ca să cheltuie mai mult decât veniturile colectate, guvernul s-a tot împrumutat. Viteza de creştere a datoriei publice, internă şi externă – în condiţiile ineficienţei sectorului public şi a incapacităţii guvernului de a ameliora circumstanţele economiei naţionale – reprezintă principala ameninţare pentru ţară.

Pentru ca bugetul să fie bogat, trebuie ca economia să meargă bine. Un guvern responsabil nu ar fi ajuns în situaţia guvernului Băsescu-Boc. Un guvern eficient, înainte de a tăia cheltuielile, ar fi reuşit să sporească veniturile.

În primul rând, ar fi trebuit să încurajeze economia reală, ca să creeze valoare adăugată mai mare şi – implicit – să aibă o bază de impozitare mai mare. În loc să crească fiscalitatea, guvernul ar fi trebuit să o reducă; în vreme de criză, este axiomatic. Ar fi trebuit să capitalizeze Eximbank, pentru a facilita exporturile. Ar fi trebuit să facă orice pentru a mări capacitatea de absorbţie a fondurilor primite de la Uniunea Europeană. Guvernul nu poate, pentru că este incompetent.

În al doilea rând, guvernul ar fi trebuit să rentabilizeze companiile la care statul este acţionar unic sau majoritar. Statul are 40 de companii şi regii, care, deşi în majoritate sunt monopoluri, lucrează în pierdere ori cu profit minim şi nu îşi plătesc obligaţiile faţă de bugetele statului; ba îşi mai permit să finanţeze echipe de fotbal. Cu toate astea, salariile celor 260.000 de angajaţi ale acestora totalizează 3,2 miliarde euro/an, ceea ce înseamnă o medie de 1.000 euro/lună, faţă de 520 euro/lună la funcţionari şi 340 euro/lună în economie. Aici este clientela politică, deci guvernul nu vrea, pentru că este corupt.

În al treilea rând, ar fi trebuit să elimine corupţia din achiziţiile publice. În anul 2009, din 80.000 de contracte încheiate, în valoare de 12 miliarde euro, numai 12% s-au adjudecat prin e-licitaţie. Dacă facturile au fost umflate, aşa cum se estimează, cu 20-40%, rezultă o hemoragie – provocată de corupţie – de aproape 5 miliarde euro! (Şi) Aici este clientela politică, deci guvernul nu vrea, pentru că este corupt.

În al patrulea rând, ar fi trebuit să reducă evaziunea fiscală, despre care admite că se cifrează la 28% din PIB. Un procent înseamnă 1,2 miliarde euro în plus la buget. (Şi) Aici este clientela politică, deci guvernul nu vrea, pentru că este corupt.

În al cincilea rând, ar fi trebuit să reducă numărul de angajaţi din serviciile secrete, care sunt supranumerice şi suprafinanţate. Statul cheltuie anual aproximativ 4 miliarde euro pentru plata a 260.000 de bugetari din sistemele “speciale”, de siguranţă publică şi apărare, adică 38% din cheltuielile totale (10,7 mld euro) de personal din sectorul public. Rezultă o medie de 1.300 euro/lună/salariat! Dar aici este rădăcina oli-garhiei, iar guvernul nu vrea, pentru că ar zbura de îndată.

În al şaselea rând, ar fi trebuit să eficientizeze serviciile publice de aşa manieră încât să poată reduce numărul de salariaţi. În anul 1990, România funcţiona cu 800.000 de bugetari, în timp ce astăzi are 1.370.000. Aici guvernul nu poate face nimic pentru că este incom-petent.

Abia în al şaptelea rând şi numai dacă mai era necesar, ar fi trebuit să reducă unele salarii, dar în niciun caz pensiile.

Din păcate, nicio clipă, nici un decident nu a vorbit despre creşterea veniturilor; toţi, în frunte cu preşedintele Băsescu, s-au concentrat pe reducerea cheltuielilor. Consecinţele vor fi dramatice: bătrânii vor muri mai repede, pentru că nu mai au bani de medicamente; medicii vor emigra în număr şi mai mare; dascăli vor fi şi mai puţini; consumul va scădea şi mai tare, iar economia se va contracta şi mai mult.

România se scufundă. Preşedintele şi guvernul au demonstrat cât se poate de clar că sunt incapabili şi iresponsabili. Salvarea nu mai poate veni decât de la popor, care – până la urmă – trebuie să facă o legătură între calitatea alegerilor sale şi calitatea vieţii sale.