Conștienți de importanța acestor momente deosebit de dificile pentru țară, situație generată de iresponsabilitatea clasei politice, care ne-a condus după anul 2000, subliniem necesitatea ca PNȚCD să devină o alternativă la acest sistem de tip neo-fanariot, care a falimentat România.

În acest sens, liderii Organizațiilor Județene Transilvane ale PNȚCD (aparținând ambelor tabere), întruniți astăzi, 22 iunie 2010, la Cluj-Napoca, solicită Conducerilor celor două facțiuni:

Reactivarea Comisiilor de rezolvare amiabilă a diferendelor din PNȚCD, în vederea găsirii unei soluții comune, de organizare a unui Congres de Unificare, în luna septembrie 2010, convocat de o Comisie Interimară, stabilită de comun acord, de cele două facțiuni sau de către 1/3 din organizațiile reunite.

Pentru ca PNȚCD să poată avea un mesaj credibil pentru electorat avem nevoie de un singur partid! Necesitatea acestui moment politic determină o acțiune fermă și unitară din partea partidului, iar aceasta nu se poate realiza urmând modelul ultimilor ani, marcați de lupte interne și procese interminabile. România are nevoie, mai mult decât oricând, de oameni politici de caracter și spirit creștin.

Este momentul să renunțăm la orgolii, să înțelegem că electoratul are nevoie de o alternativă, iar această alternativă să fie PNȚCD.

Așa să ne ajute Dumnezeu!

Semnează:
1. TOIE AUREL – Organizația Bihor
2. CHIRA IOAN – Organizația Bistrița
3. FERARU IOAN – Organizația Cluj
4. ȘIMAN GHEORGHE – Organizația Maramureș
5. HADA IULIU MARIN – Organizația Alba
6. LUCA ROMULUS – Organizația Cluj
7. POP VASILE GHORGHE – Organizația Sălaj
8. PERNEȘ AMBROZIE – Organizația Sălaj

După multe ezitări şi îndoieli în alegerea luptei politice am ales cândva PNŢCD. În fine,totul a plecat de la Haţeg unde am susţinut trup şi suflet cu credinţă în dreptate PNŢCD, această alegere tocmai având două raţiuni una, depărtată în timp, de familie unde am avut strămoşi ţărănişti şi alta mai aproape în vremi. Momentul de demnitate, onoare implicit valoric care şi atunci dar mai ales acum te poate lăsa pe drumuri a fost scurt şi cuprinzător doar pentru minţi sănătoase ideologic, ceea ce în România nu prea afli decât rareori. Astfel că totul s-a frânt mai ales după care am pierdut alegerile total dubios am fost nevoit spre liniştea mea şi a familiei să aleg un exil. A fost să fie Clujul unde încă am mai găsit un PNŢCD boem şi moral, astfel că am putut relua lupta cea bună; dar se pare că Europa a iubit mai repede o sectă desprinsă din iliesciotism decât un brand naţional ţărănist creştin democrat; se pare că ceea ce enervează mult în Europa la ora aceasta este caracterul NAŢIONAL al PNŢCD!!! În fine mai apoi nu au mai rămas decât sediul şi luptele intestine, unele doar poate ca să ţină sub vagi răsuflări partidul. Apoi am plecat hoinărind prin ong- uri politice în preajma altor partide căutând oameni politici. Şi am aflat social democraţi veritabili şi am aflat liberali veritabili chiar şi naţionalişti demni de respect. De curând am ajuns la Iaşi unde l-am întâlnit pe ţărănistul Vasile Lupu şi atât. Am ales să fiu în afara partidului fiindcă nu suport să-mi văd visul politic dărâmat, distrus şi marginalizat până la aproape dispariţie.

Aştept momentul când PNŢCD îşi va afla OMUL sau OAMENII; fiindcă după cum ţara aceasta din nefericire naţională nu mai vede ori nu este lăsată la dumirire PNŢCD este singurul care are aspectele vitale ale României adică ţărănesc, naţional şi creştin democrat ceea ce azi enervează la culme forurile europene chiar şi pe cele creştin democrate devreme ce au ales doar secta pedelistă ca reprezentativă iar PNŢCD îl ţin la margine de drum…

Vă mărturisesc că este ceva cu PNŢCD fiindcă după ce am părăsit partidul ori de câte ori am vrut să aderez la vreun alt partid sau să fiu apropae de o altă doctrină ceva din mine nu m-a lăsat să o fac şi bine că m-a ferit Dumnezeu!!!

Astfel cred cu tărie că PNŢCD şi a lăsat amprenta asupra mea ca OM de aceea cred că se vede faptul permanemanţei SENIORULUI Corneliu Coposu care şi a lăsat în conştiinţa ţărăniştilor tăria crezului politic naţional ţărănesc creştin şi democrat de aceea aş vrea ca Dumnezeu să dumirească naţiunea română şi să o îndrepte spre PNŢCD sau spre unicul simbol al unei naţiuni, rămas României.

Stefan Martinescu

Este deja greu şi, după cum arată perspectivele, va fi din ce în ce mai greu. România a ajuns într-un impas major după ce, vreme de douăzeci de ani, şi-a cam jucat destinul la ruletă. Indiferent de avertismentele primite de-a lungul timpului, s-a năpustit cu incoştienţă spre mize mari, fără nici un fel de acoperire, ajungând astăzi, precum jalnicul personaj al lui Dostoievski, cu tâmpla aproape lipită de „revolverul” Istoriei. Şi ea, Istoria, nu prea acordă… graţieri! Am scris în două decenii cât alţii în douăzeci de vieţi, încercând să semnalez şi eu duiumul de erori comise chiar din momentul în care, dobândind Libertatea, oamenii au crezut (prima eroare!) că s-au lepădat spontan şi de Răul ce se cuibărise pervers în conştiinţa românimii. Unii m-au privit cu indiferenţă, alţii cu circumspecţie, cei mai mulţi cu măsluită superioritate şi doar foarte puţini admiteau argumentele izvorâte din experienţa acumulată tocmai în Viitorul la care, fără a avea habar, jinduia o ţară întreagă. Acum, efectele erorilor vor ieşi toate deodată la suprafaţă. România va avea, implacabil, proba adevărului. Al adevărului crud, neiertător… La început a fost o revoluţie. Speriaţi însă de radicalismul inerent al acesteia, românii au înfrânat-o când nici nu începuse bine şi, astfel, paradoxalul a înlocuit normalitatea, iar Minciuna a rămas neclintită pe frontispiciul unei Românii invitate reverenţios la „tangoul” internaţional. Înmărmuriţi, observatorii sesizau cum, sub lozincile anticomuniste, se lăfăiau în continuare cei mai veroşi dintre comunişti şi cum, dintr-o dată, o ţară întreagă a fost transformată într-o simplă Sursă, din care s-au înfruptat cu neruşinare toţi, până când sărmana s-a ruinat de-a binelea. Ceauşescu ajunsese la zidul de la Târgovişte pentru „doar” 11 miliarde de dolari, în vreme ce, după execuţia acestuia, zeci şi zeci de alte miliarde au căzut pradă cohortelor perindate succesiv pe la frâiele Puterii. S-au volatilizat capacităţi economice încă funcţionale, au dispărut Bănci cu seifuri doldora de valută forte, s-au angajat datorii imense, fără nici un pic de discernământ, dezmăţul devenind deviza oricăruia îşi dorea să nu care cumva să rămână în urma atâtor şi atâtor… „oameni de bine” (termen ce a înlocuit „revoluţionar” deja perimatul „tovarăşi”). Fost-a cineva măcar tras de mânecă? Fost-a vreunul obligat să pună la loc ceea ce şi-a însuşit cu mârşavă rapacitate? În afară de câţiva „puricei”, nu am cunoştinţă ca vreun „rechin” să fi fost „tras pe uscat”. Dimpotrivă. Au devenit toţi granguri respectabili, pe lângă care se gudură o naţiune întreagă…A mai fost şi „valul” de retrocedări ale agoniselii generaţiilor trecute. În loc să le administreze în continuare cu chibzuinţă, românii s-au năpustit să le prăpădească prin magazinele cu mărfuri de „bon-ton” sau le-au lăsat zălog pe la tot felul de vânzători de iluzii.
Ceea ce ar fi trebuit să se constituie în fundamentul structurii sociale temeinic concepute s-a transformat în doar câţiva ani în fumul himeric al imaginaţiei fără limite. Nimic în plus, totul numai în minus…Lenea s-a instaurat mai dihai decât odinoară comunismul. Cocoţată pe „tancurile” trândăviei, rânjeşte cu sarcasm în faţa oricărui îndemn la cât de câtă hărnicie. Plătim în fiecare zi 4,5 milioane de Euro doar dobânzi (rata în creştere!) şi nimeni nu îşi suflecă mânecile pentru a mai diminua întrucâtva marasmul năvălitor. Fiecare aşteaptă de la ceilalţi rezolvarea situaţiei, conservându-şi şmechereşte poziţia de profitor fără muncă. Se reclamă judicios lipsa de productivitate, dar nimeni nu întreprinde ceva pentru relansarea economică. Doar ajustarea cheltuielilor bugetare, oricum obligatorie, nu este de-ajuns. În locul unor programe, chiar şi draconice (deh, s-a depăşit chiar şi ultimul ceas), care să demareze transpunerea în practică a proiectelor multicolor expuse, responsabilii se rezumă doar la lamentări mai mult sau mai puţin răspicate. Toţi ştiu cum şi de ce (ne fac „doct” demonstraţia), dar nimeni nu întreprinde ceva concret. Ce mai aşteptaţi, oameni buni?!…Se tot vântură sintagma „fonduri europene”, de parcă Uniunea Europeană ar fi ca o nuntă cu dar de prin partea locului, la care românii, ca nişte miri frumos fardaţi, să fie proţăpiţi în fruntea bucatelor. Falsă perspectivă! Miliardele comunitare au fost prevăzute pentru susţinerea şi completarea efortului propriu şi nicidecum pentru înlocuirea acestuia. Grecii vor primi miliarde, pentru că au parte anual de o „infuzie” de 6-8 milioane de turişti, pe care îi slugăresc zi şi noapte mai abitir decât o făceau pe vremuri slugile de pe la curţile aristocratice. Or fi şi ei balcanici, cu metehnele binecunoscute, dar nici chiar aşa, ca noi, românii!…Într-o bună zi, europenii se vor fi săturat de smiorcăielile românilor şi este foarte plauzibil să ne trezim, din nou, reaşezaţi în acelaşi rând cu Turcia şi ţările Orientului Mijlociu. Atunci, totul va fi fost pierdut şi vom relua istoria de la capăt. Cu toate chinurile care, în timp, ne-au transformat dintr-un popor falnic într-o oarecare populaţie promiscuă!…Şi să nu credeţi cumva că am scris acest articol cu satisfacţia aceluia ce se vede confirmat în toate previziunile făcute! Nu, nu mă bucur. Fiecare frază m-a înlăcrimat. Un plâns ce-mi seacă inima…

Doru Braia

Motto: “În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”. Constituția României, art. 69, (1)

Conform Constituției României, Articolul 61, alineatul 1, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român. De asemenea, legea supremă a țării menționează în articolul 69 faptul că “în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”.

În acest context, întrebarea este dacă, prin prisma votului din 15 iunie a.c. (prin care parlamentul a acceptat asumarea răspunderii de către guvern în legătură cu diminuarea salariilor și a pensiilor) reprezentanții națiunii române în supremul for legislativ și-au îndeplinit prerogativele constituționale – acelea de a ne reprezenta și de a fi în serviciul poporului român.

Întrucât există percepția că prin acest vot parlamentarii nu au ascultat opinia celor care i-au delegat, ci au îndeplinit un ordin al conducerii de partid, îi propunem șefului statului să inițieze un referendum cu privire la această lege a diminuării semnificative a veniturilor populației. Acoperirea constituțională e reprezentată de Articolul 90 din Constituția României, conform căruia, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.

Suveranitatea naţională aparţine poporului român. Numai organizarea unui referendum în legătură cu subiectul de interes național menționat anterior ar acorda acestei legi legitimitatea necesară.

Dr. Mihai Cucerzan

După un deceniu de existență înafara structurilor parlamentare sau guvernamentale, partidul are actualmente șansa de a reveni în poziția din care își va putea realiza obiectivele pentru care a militat de peste 150 de ani. Nedreapta sa ieșire din prim-planul politicii a adus sistemului politic românesc un gol pe care îl resimțim acut astăzi. Creștin-democrația, doctrină liant între liberalism și socialism, reprezintă o alternativă viabilă, ale cărei efecte pozitive le ragăsim în majoritatea democrațiilor occidentale.
Dramaticul context actual al țării obligă orice entitate politică responsabilă la îndeplinirea unei îndatoriri fundamentale pe care și-a asumat-o în momentul constituirii – reprezentarea interesului binelui comun al poporului. Este lesne de înțeles că vor rămâne înafara scenei politice acele partide care se dovedesc incapabile de a transmite un mesaj credibil cu care electoratul să se identifice. PNȚCD nu face rabat de la această realitate elementară. În aceste momente, în partid, mai mult ca niciodată este necesară concordia. Dacă unii lideri nu vor trece peste orgolii personale mărunte și nu vor acționa unitar în servirea intereselor partidului și ale poporului român, PNȚCD va pierde și acest tren, probabil ultimul. Aceasta pentru că opinia publică nu va lua niciodată în considerare un partid aflat în conflict fratricid.

PNȚCD se află într-un moment decisiv. Prin anumite decizii înțelepte poate reveni pe scena politică întrucât românii s-au lămurit de calitatea politicienilor din celelalte partide. Aflat la răscruce de drumuri, partidul are posibilitatea alegerii următoarelor scenarii:

1) Exacerbarea conflictului intern prin continuarea sistemului aripilor. Continuarea sistemului nefast al conducerilor paralele, determinat de unele ambiții personale, va avea darul de perpetua vrajba și lipsa de viziune iar partidul, în loc să lupte cu adversarii politici externi, reprezentând o alternativă pentru electorat, va continua o păguboasă luptă de legitimizare internă. Peste ani, când instanțele vor decide un învingător, va fi poate prea târziu…Acesta este cel mai rău scenariu.

2) Organizarea unui congres comun de reunificare la care participă în competiție cele două tabere. Deși mai bună decât prima variantă, la rândul ei are multiple lipsuri, determinate de legitimizarea delegaților, precum și de faptul că între câștigători și perdanți se va continua mocnit conflictul intern.

3) Organizarea unui congres de unificare cu o singură moțiune, pe care să fie regăsiți reprezentanți ai ambelor tabere precum și alte personalități revenite în partid în acest moment important. Acest lucru ar elimina problema delegărilor de la congres, ar permite constituirea unui cadru stabil de conducere care ar putea garanta alegerile viitoare interne din teritoriu și în primul rând, ar oferi electoratului o alternativă, reprezentată de o grupare serioasă și unitară pusă în slujba națiunii și nu a conflictelor interne. Aceasta consider că este unica variantă care poate relansa PNȚCD-ul. Timpul îmi va da sau nu dreptate.

Dr. Mihai Cucerzan

… rasadeste Doamne dragostea si crinul
in ogorul napadit de ura
si asterne peste munti de zgura
linistea iertarea si seninul
(Corneliu Coposu – „Rugă”)

Suntem mai aproape decat oricand de soluţionarea amiabilă a blocajului în care se găseşte partidul de aproape doi ani. Fiecare taranist, trebuie să accepte că ceea ce ne-a adus pe toţi în PNŢCD – valorile, principiile şi tradiţiile partidului – sunt mult mai importante decat opţiunile legate de persoane. Fiecare taranist trebuie sa fie constient ca ceea ce ne uneste este mai puternic decat ceea ce ne dezbina. Dar mai ales, fiecare taranist trebuie sa isi doreasca cu toata taria reconcilierea si unitatea partidului.

Evident ca s-au facut greseli. Evident ca s-a semanat ura si dezbinarea in partid. Dar a venit momentul ca noi toti taranistii sa fim din nou uniti, sa ne ridicam la inaltimea credintei noastre si sa rostim impreuna: …”Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”..!

In actualul context economic si politic din Romania, PNTCD merita si trebuie, sa revina pe prima scena a politicii romanesti. Toată lumea vede ce se întămplă acum pe scena politică a tarii: incompetenta, minciuna, coruptie, cu grave consecinte asupra natiei – saracie, mizerie sociala, insecuritate publica, emigrare. Astăzi nu se mai poate da vina pe ţărănişti. In ultimii 10 ani, PNŢCD a fost marginalizat, izolat, discreditat, iar situatia tarii s-a inrautatit.

PNŢCD a susţinut cu consecvenţă şi uneori singur toate obiectivele majore ale României postcomuniste: integrarea euroatlantică, descentralizarea administrativă, combaterea corupţiei, asumarea trecutului şi asanarea morală a clasei politice, reforma şi restructurarea, proprietatea privata, drepturile omului şi democratia. Niciun alt partid nu a militat permanent pentru materializarea acestor obiective, nici un alt partid nu si-a facut din reforma morală crezul politic principal.

Poate, dacă PNŢCD ar fi fost sprijinit în demersurile pe care le-a iniţiat în timpul guvernării 1996-2000, în acest moment, atât noi cât şi Uniunea Europeană am fi putut avea mai puţine motive de îngrijorare, iar romanii nu ar fi asistat la acest haos politic care poate avea consecinţe foarte grave atât în plan economic, cât şi în plan social. Natia romana este abuzata si slabita, demoralizata si indatorata cum n-a fost niciodata in istorie, de catre cei care nu au urmarit altceva decat manelizarea Romaniei in folosul lor personal.

A sosit momentul ca PNTCD sa revina in forta pe scena politica a tarii si sa propuna romanilor crestin-democratia ca singura cale de salvare si de intarire a natiei. Noi nu dorim sa facem o natiune de asistati sociali, ci o natiune de oameni liberi si puternici. Noi nu dorim puterea de dragul puterii, ci pentru a o pune in slujba natiei. Vom promova competenta si bunul simt, vom promova premiantii si nu repetentii.

De aceea, in aceste momente in care Romania are atata nevoie de PNTCD, fac apel la fiecare taranist sa creada in procesul de reconciliere si unificare a partidului, sa sprijine eforturile echipelor de negociere si sa se angajeze in acest proces cu toata deschiderea si in toate organizatiile. Trebuie sa fim cu totii constienti ca reconcilierea in cadrul partidului este un eveniment istoric pe care nu ne putem permite sa il ratam.

Mai ales in conditiile actuale din tara, este extrem de important sa dam un semnal de iubire si forta natiei romane, ca partid politic unit si moral, cu un program politic bazat pe doctrina verificata a crestin-democratiei, singurul capabil sa scoata tara din criza.

In final, fac apel la fiecare taranist sa inchida capitolul dezbinarii, sa isi adauge numele la aceasta reconciliere istorica si sa contribuie cat poate la unitatea si bunul mers al partidului.

Numai uniti vom reusi!

Doru Nasui

„Cred ca pot sa spun cu toata taria ca ma consider un om fericit pentru ca am avut norocul sa traiesc destul pentru a vedea istoria reintrand in matca si ca mi s-a acordat cea mai mare demnitate, aceea de a-mi sluji tara. Pe langa asta, toate celelalte neplaceri, infrangeri, dezamagiri, le consider balbaieli ale unei lumi pe cale de primenire. O lume pe cale sa-si vindece ranile si sa-si construiasca sau sa-si reconstruiasca o morala. Optimismul meu robust ma face sa cred astfel. Va invit sa credeti in fericire.”  Ion Ratiu, decembrie, 1999

Astăzi Ion Rațiu ar fi împlinit 93 de ani. S-a născut la 6 iunie 1917 la Turda, și provine dintr-o veche familie transilvană, care a dat mai multe generații de luptători pentru cauza națională a românilor. În cei 50 de ani de exil, nerenunțând la cetățenia română, indiferent de calitatea deținută (gazetar, om de afaceri, om politic etc) a rămas un fidel apărător al valorilor autentice românești și un militant neobosit în vederea democratizării vieții politice din țara noastră.

După Revoluția anti-comunistă din 1989 s-a întors în România, activând politic în PNȚCD. Din păcate, după 5 decenii de teroare bolșevică, puțini români i-au înțeles mesajul. După un îndelungat exil în decursul căruia a acumulat o experiență politică impresionantă, Ion Rațiu a venit acasă dorind să pună aceste calități în serviciul neamului său.

Cu toate acestea, despre dânsul s-a spus că este cel mai bun președinte pe care România nu l-a avut…

Ion Rațiu va rămâne un nume de referință în istoria partidului nostru și a țării. Activitatea și mesajul său sunt continuate, în serviciul națiunii române, de fiii acestuia prin intermediul fundației care îi poartă numele.

6 iunie 2010
Mihai Cucerzan

Tratând efectul, nu elimini cauza; pare evident, mai puţin pentru guvernul Băsescu-Boc. Măsurile disperate de tăiere a salariilor bugetarilor, a pensiilor, a subvenţiilor şi a alocaţiilor de tot felul nu salvează situaţia; doar amână deznodământul.

“Curbele de sacrificiu” încearcă să cârpească sacul putred al bugetului, pentru a opri hemoragia, dar – neatingând cauzele acesteia – nu rezolvă problemele României.

Nu există ţări sărace şi ţări bogate; sunt numai ţări bine administrate şi ţări prost administrate, iar România este prost administrată.

În România, statul este – în mod intenţionat – prost construit. Răul pleacă de la Constituţie, care statuează o putere executivă bicefală, un număr prea mare de parlamentari, două Camere cu atribuţii identice, o Curte Constituţională cu determinantă politică şi o justiţie la discreţia legislativului şi chiar a executivului.

În România, legile nu sunt puţine, clare şi stabile, ci numeroase, interpretabile şi permanent schimbate. Nu suntem o democraţie, pentru că suntem la discreţia oligarhiei, care are cele mai adânci rădăcini în serviciile secrete succesoare fostei Securităţi. Deoarece în România, cei care trebuie să apere interesul cetăţeanului – prevenind sau sancţionând jefuirea banului public – sunt primii responsabili de aceasta, statul este organizat în stil mafiot.

Guvernul nu are viziune şi proiect. În schimb, are 15 miniştri, 65 de secretari de stat şi 203 şefi de agenţii, cu rang de secretar de stat. Cu 283 de componenţi, este cel mai numeros guvern din lume.

Statul nostru consumă mai mult decât încasează, iar deficitul bugetar este cronic. În anul 2009, Guvernul României a încasat 50 miliarde de euro, dar a cheltuit 58 de miliarde de euro. Ca să nu sperie poporul, raportează deficitul nu la venituri, ci la PIB: -5,5%, nu -16%.

Ca să cheltuie mai mult decât veniturile colectate, guvernul s-a tot împrumutat. Viteza de creştere a datoriei publice, internă şi externă – în condiţiile ineficienţei sectorului public şi a incapacităţii guvernului de a ameliora circumstanţele economiei naţionale – reprezintă principala ameninţare pentru ţară.

Pentru ca bugetul să fie bogat, trebuie ca economia să meargă bine. Un guvern responsabil nu ar fi ajuns în situaţia guvernului Băsescu-Boc. Un guvern eficient, înainte de a tăia cheltuielile, ar fi reuşit să sporească veniturile.

În primul rând, ar fi trebuit să încurajeze economia reală, ca să creeze valoare adăugată mai mare şi – implicit – să aibă o bază de impozitare mai mare. În loc să crească fiscalitatea, guvernul ar fi trebuit să o reducă; în vreme de criză, este axiomatic. Ar fi trebuit să capitalizeze Eximbank, pentru a facilita exporturile. Ar fi trebuit să facă orice pentru a mări capacitatea de absorbţie a fondurilor primite de la Uniunea Europeană. Guvernul nu poate, pentru că este incompetent.

În al doilea rând, guvernul ar fi trebuit să rentabilizeze companiile la care statul este acţionar unic sau majoritar. Statul are 40 de companii şi regii, care, deşi în majoritate sunt monopoluri, lucrează în pierdere ori cu profit minim şi nu îşi plătesc obligaţiile faţă de bugetele statului; ba îşi mai permit să finanţeze echipe de fotbal. Cu toate astea, salariile celor 260.000 de angajaţi ale acestora totalizează 3,2 miliarde euro/an, ceea ce înseamnă o medie de 1.000 euro/lună, faţă de 520 euro/lună la funcţionari şi 340 euro/lună în economie. Aici este clientela politică, deci guvernul nu vrea, pentru că este corupt.

În al treilea rând, ar fi trebuit să elimine corupţia din achiziţiile publice. În anul 2009, din 80.000 de contracte încheiate, în valoare de 12 miliarde euro, numai 12% s-au adjudecat prin e-licitaţie. Dacă facturile au fost umflate, aşa cum se estimează, cu 20-40%, rezultă o hemoragie – provocată de corupţie – de aproape 5 miliarde euro! (Şi) Aici este clientela politică, deci guvernul nu vrea, pentru că este corupt.

În al patrulea rând, ar fi trebuit să reducă evaziunea fiscală, despre care admite că se cifrează la 28% din PIB. Un procent înseamnă 1,2 miliarde euro în plus la buget. (Şi) Aici este clientela politică, deci guvernul nu vrea, pentru că este corupt.

În al cincilea rând, ar fi trebuit să reducă numărul de angajaţi din serviciile secrete, care sunt supranumerice şi suprafinanţate. Statul cheltuie anual aproximativ 4 miliarde euro pentru plata a 260.000 de bugetari din sistemele “speciale”, de siguranţă publică şi apărare, adică 38% din cheltuielile totale (10,7 mld euro) de personal din sectorul public. Rezultă o medie de 1.300 euro/lună/salariat! Dar aici este rădăcina oli-garhiei, iar guvernul nu vrea, pentru că ar zbura de îndată.

În al şaselea rând, ar fi trebuit să eficientizeze serviciile publice de aşa manieră încât să poată reduce numărul de salariaţi. În anul 1990, România funcţiona cu 800.000 de bugetari, în timp ce astăzi are 1.370.000. Aici guvernul nu poate face nimic pentru că este incom-petent.

Abia în al şaptelea rând şi numai dacă mai era necesar, ar fi trebuit să reducă unele salarii, dar în niciun caz pensiile.

Din păcate, nicio clipă, nici un decident nu a vorbit despre creşterea veniturilor; toţi, în frunte cu preşedintele Băsescu, s-au concentrat pe reducerea cheltuielilor. Consecinţele vor fi dramatice: bătrânii vor muri mai repede, pentru că nu mai au bani de medicamente; medicii vor emigra în număr şi mai mare; dascăli vor fi şi mai puţini; consumul va scădea şi mai tare, iar economia se va contracta şi mai mult.

România se scufundă. Preşedintele şi guvernul au demonstrat cât se poate de clar că sunt incapabili şi iresponsabili. Salvarea nu mai poate veni decât de la popor, care – până la urmă – trebuie să facă o legătură între calitatea alegerilor sale şi calitatea vieţii sale.