Petre Marian Milut și-a prezentat demisia din funcția de președinte al PNȚCD, în cadrul unei sedințe a Consiliului Național de Conducere. Menționăm din mesajul său următoarele: “Sper, în mod sincer, că se va naște în fine o generație de politicieni apți să ducă mai departe tradiția PNȚCD. Rămân un simplu slujitor credincios al creștin-democrației și al valorilor europene în România”.

Ne exprimăm încrederea că fostul președinte Marian Miluț va rămâne alături de PNȚCD și va continua promovarea valorilor creștin-democrate atât de necesare situației actuale din România.

De asemenea, avem speranța că viitoarea conducere a partidului va realiza reunificarea PNȚCD și astfel, partidul va reprezenta o necesară alternativă la clasa politică actuală care dus România în situația dezastruoasă în care se regăsește.

22 mai 2010
Biroul de presă al PNȚCD Cluj

Pe 20 mai s-au implinit 96 de ani de la naşterea celui care a fost Corneliu Coposu, cu siguranţă cea mai importantă personalitate a istoriei postbelice româneşti. “Preşedintele moral al românilor” a reprezentat un punct de reper pentru tot ceea ce s-a întâmplat în România după 1989. A fost iubit şi urât, temut şi respectat, adulat şi calomniat. Întotdeauna, însă, atât prietenii cât şi adversarii politici, atunci când venea vorba despre Corneliu Coposu se înclinau în faţa staturii acestuia, a statutului său etic care îl diferenţia de restul politicienilor.

Creştin-democrat şi monarhist

În 1987, Corneliu Coposu afiliază PNŢ, aflat în clandestinitate, la Internaţionala Creştin-Democrată (ICD), adresând o cerere în acest sens lui Jean-Marie Daillet, vicepreşedinte al ICD. După 1990 devine liderul opoziţiei împotriva neocomuniştilor care au acaparat puterea şi care căutau să monopolizeze puterea executivă şi legislativă, confiscând Revoluţia din decembrie 1989.

Înţelegând că Revoluţia a fost furată, Corneliu Coposu preia misiunea de a conduce Opoziţia, misiune care îl transformă în ţinta unei virulente campanii de presă prin care se lansează zvonuri pentru compromiterea lui. Pe 27 septembrie 1991 este reales preşedinte al PNŢCD la primul Congres al partidului, iar între 1991 şi 1993 devine preşedinte al Convenţiei Democrate Române. Cu şase luni înainte de a muri, Seniorul este numit ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă decoraţie a Republicii Franceze.

Pe 11 noiembrie 1995 a încetat din viaţă la Spitalul Universitar din Bucureşti. Trei zile mai târziu este înmormântat la Cimitirul Bellu Catolic, fără funeralii naţionale, dar sute de mii de români au venit să-l conducă pe ultimul drum.

A rămas fidel până în ultima clipă crezului creştin democrat, Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi crezului monarhic. Emblematică în acest sens este declaraţia sa: “Am convingerea, şi cu ea mă voi duce dincolo, că România va păşi pe calea democraţiei numai prin Monarhie. Avem datoria sfântă să-L aducem pe tron pe Regele nostru”.

Lipsa de repere

După trecerea în eternitate a Seniorului, România a intrat într-o perioadă de criză pe care, mult timp, nici măcar nu am conştientizat-o. Este vorba de criza de repere morale în viaţa politică.

Corneliu Coposu a ajuns să le lipsească tuturor – nu numai prietenilor, ci şi adversarilor politici, care abia atunci au realizat ce onoare a fost să îi poată fi chiar şi adversari.
Respectul de care se bucură Corneliu Coposu este vizibil abia acum, când sute de oameni din întreaga ţară, lideri politici sau simpli cetăţeni, se adună să-l omagieze pe Senior. Cei care l-au iubit şi l-au admirat, oameni politici sau nu, se strâng la monumentele ridicate în cinstea lui. Cu toţii îşi amintesc cu regret de cel care a fost preşedintele PNŢCD după revoluţie.
Este greu, astăzi, să ne imaginăm cum ar fi fost România dacă Seniorul Corneliu Coposu nu ne-ar fi părăsit aşa de repede. Putem doar să ne gândim că, sub conducerea sa, altfel ar fi arătat guvernarea din 1996-2000. Însă nu este deloc greu să ne imaginăm cum ar fi arătat România fără Corneliu Coposu – o ţară în care eşalonul doi al Partidului Comunist, venit la putere după 1989, nu ar fi avut nici un fel de opoziţie şi care, în loc să se îndrepte spre Uniunea Europeană şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, s-ar fi afundat într-o relaţie păguboasă şi fără viitor cu comunitatea statelor fost sovietice.

Marele merit al Seniorului a fost acela că, prin prestaţia sa, chiar dacă toată perioada de după 1989 a trăit-o în Opoziţie, a reuşit să pună istoria României pe cursul ei firesc. Iar faptul că astăzi România este membru al NATO şi al Uniunii Europene este o confirmare a viziunii Seniorului şi, în mare măsură, meritul lui, şi nu al epigonilor săi, care în afară de vorbe frumoase nu se pot lăuda cu mare lucru.

Cuvintele pentru a evoca personalitatea lui Corneliu Coposu sunt de prisos. Ce s-ar mai putea spune, oare, acum? Să vorbim despre ţinuta lui morală? Despre crezul lui politic? Despre curajul şi dăruirea sa? Toate acestea le găsim astăzi în manualele de istorie. Chiar şi cei care au fost duşmanii lui declaraţi realizează că au avut cinstea de a fi adversarii lui Corneliu Coposu – fapt care contează mult mai mult decât o victorie în alegeri cu competitori care nu îţi fac cinste.

«Nu contează persoana mea, important este să rămână o atitudine», spunea, la un moment dat, Seniorul. Atitudinea a rămas – iar noi, în ciuda greutăţii de a umple golul rămas după dispariţia lui, ne străduim să fim continuatorii liniei sale, să ne potrivim aspiraţiile după normalitatea pe care toată lumea o aşteaptă. Chiar dacă Seniorul nu mai este fizic printre noi, gândirea sa va continua să trăiască întotdeauna.

Mulţi spun despre Corneliu Coposu că ar fi fost preşedintele moral al României. Aş merge mai departe, afirmând că Seniorul a rămas, chiar şi după trecerea sa în eternitate, preşedintele moral al ţării noastre. Memoria figurii sale luminoase, statura sa morală şi spiritul pe care l-a promovat sunt singurele care ne pot călăuzi în continuare pe calea cea dreaptă.

Gheorghe Ciuhandu

Data de 10 Mai, sărbătoarea Regatului României, interzisă de comuniști, ignorată de către autorități după 1989, este legată de trei evenimente cruciale din istoria modernă a țării noastre:
1) Pe 10 Mai 1866, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen depune jurământul în fața Parlamentului.
2) Pe 10 Mai 1877, Carol I proclamă solemn Independența României.
3) Pe data de 10 Mai 1881, Carol I a fost încoronat ca Rege al României, iar țara a fost ridicată la rangul de Regat, cunoscând ulterior cea mai mare dezvoltare din istorie, marcată printre altele și de unirea tuturor Românilor.

Instabilitatea actualei scene politice, lipsa prestigiului internațional, nesfârşitele dispute între instituţiile statului îi fac pe mulţi români să resimtă lipsa unui reper în viaţa politică şi să se întrebe dacă nu cumva monarhia este ultima soluţie. Realitățile actuale ale acestui sistem neo-fanariot politic care a falimentat România se asemănă cu cele din 1866. Românii s-au săturat să voteze politicieni care înainte de alegeri momesc electoratul iar când au ajuns la putere servesc doar interesele grupului de proveniență ignorând promisiunile către populație.

Acum 20 de ani, prin vocea liderului său, Seniorul Coposu, PNȚCD, alături de elita intelectuală a țării solicita revenirea României la forma de stat monarhică. O revenire firească, întrucât actul de abolire a monarhiei din 30 decembrie 1947, conform principiilor elementare ale dreptului este nul deoarece a fost luat în condițiile șantajului sovietic. Mai-marii politicii românești ai acelei vremi, speriați de posibilitatea pierderii privilegiilor care li se întrezăreau (și pe care le vedem astăzi) au preluat propaganda sovietică anti-monarhică, zugrăvind o imagine a unui sistem depășit, feudal, evident inferior valorilor republicane. Realitățile regăsite recent de români în state monarhice precum Spania, Marea Britanie, Olanda, Belgia, Suedia, Norvegia, Japonia infirmă această manipulare.

Considerăm că revenirea la forma de stat monarhică reprezintă o prioritate a României, aceasta fiind prima măsură în vederea clădirii din temelii a unei noi clase politice, capabilă să schimbe actualii politicieni și atributele acestora. Până când acest deziderat nu va fi realizat, politica românească va continua să se bălăcărească în mediocritate, iar costurile acestui lux îl vom plăti cu toții.

Mihai Cucerzan

1) Rezultat direct al diminuării responsabilității, conștiinței civice și al preluării unui model nefast al unor centre urbane “superioare” Clujului – a căror singură regulă constă în lipsa regulilor, constatăm o semnificativă înrăutățire a siguranței rutiere din cadrul municipiului Cluj-Napoca.

Adevărul este că în momentul de față, în Cluj-Napoca, traversarea trecerii de pietoni constituie o adevărată aventură. Dacă în cazul trecerilor de pietoni semaforizate riscurile traversării par a fi mai mici, în celelalte cazuri, traversarea regulamentară a străzii a devenit o veritabilă ruletă rusească echivalentă cu intrarea pietonului într-un spațiu aflat la cheremul șoferului – care, de la sine putere, eludând legea, hotărăște cine traversează și cine nu, pe cine înjură sau nu, cine supraviețuiește și cine nu…

În acest context, solicităm organelor statului luarea unor măsuri care să vină în întâmpinarea acestor situații. Dacă nu se intervine ferm pentru a fi prevenite astfel de cazuri, rolul agentului poliției rutiere va deveni aceluia al unui agent constatator, responsabil cu statistica victimelor accidentelor. Ne întrebăm câte victime mai trebuie să apară până când va fi instaurată ordinea și disciplina.

2) Dumnezeu să aibă în pază sufletul tânărului Șerban Lazăr, fiul profesorilor universitari Mirela și Marius Lazăr, ucis pe trecerea de pietoni, de o mână criminală, reprezentantă a valului de îmbogățiți ai tranziției care își permit să sfideze legea, bunul-simț și populația pe spezele căreia și-au clădit averile.

Suntem alături de familia greu încercată de această tragedie!

8 mai 2010
Mihai Cucerzan